Principiul suprahidrofil de suprafață de dioxid de titan
În mod normal, suprafața acoperită cu TiO2 are un unghi mare de contact cu apa. Cu toate acestea, după iradierea UV, unghiul de contact al apei este redus la mai puțin de 5 grade sau chiar la 0 grade (adică picăturile de apă sunt complet difuze pe suprafața Tio2). Prezinta hidrofilitate foarte puternica. După ce lumina este oprită. Superhidrofilicitatea suprafeței poate fi menținută timp de câteva ore până la aproximativ 1 săptămână. Apoi revine încet la starea hidrofobă înainte de iradiere. Re-iradiere cu lumină UV. Furca poate fi superhidrofilă, iar iradierea UV intermitentă poate menține starea superhidrofilă a suprafeței.
Inițial se crede că suprahidrofilitatea suprafeței TiO2 pleacă de la reacția de descompunere fotocatalitică a moleculelor organice adsorbite la suprafață: apa chimiosorbită de pe suprafața TlO2 în sine este hidrofilă. Și adsorbția materiei organice în aer face suprafața hidrofobă. Sub iradiere cu lumină UV. Suprafața generează grupări hidroxil active oxidante puternice, iar materia organică hidrofobă este oxidată și descompusă de grupările hidroxil active prin reacția de descompunere fotocatalitică. Astfel, suprafața devine hidrofilă; când lumina este oprită, materia organică va fi lent adsorbită pe suprafața TiO2 și va reveni la starea hidrofobă.
Cu toate acestea, studii suplimentare arată că suprahidrofilitatea suprafeței TiO2 este diferită de proprietatea de descompunere oxidativă fotocatalitică a TiO2. Mai degrabă, este o altă reacție indusă de lumină pe suprafața TiO2 în sine. Motivele sunt următoarele: ① Gradul de superhidrofilicitate al suprafeței TiO2 nu este legat de eficiența de fotodescompunere a materiei organice. În unele TiO2 monocristale sau policristale fără activitate fotocatalitică sau activitate fotocatalitică foarte scăzută se observă proprietăți superhidrofile; ② dopajul unor ioni metalici (cum ar fi cuprul) poate îmbunătăți reacția de oxidare fotocatalitică a TiO2. Cu toate acestea, reduce proprietatea superhidrofilă a suprafeței TiO2; (3) Spre deosebire de suprafața poroasă TiO2 și cea mai mare zonă de reacție posibilă necesară pentru reacția de oxidare fotocatalitică. Suprafața netedă și densă este mai favorabilă proprietății sale superhidrofile; ④ Suprafața TiO2 are, de asemenea, o mare afinitate pentru ulei după iradierea UV și, în condiții normale, agenții de marketing uleios, cum ar fi hexadecanul de etilenglicol și trioleatul de gliceril, au unghiuri de contact mari cu suprafața TiO2. Dar după iradierea UV, aceste lichide vor fi, de asemenea, complet infiltrate în suprafața de acoperire a sticlei. Adică, după iradierea UV suprafața TiO2 cu afinitate dublă apă-ulei.
Studiul actual a concluzionat că. Superhidrofilicitatea suprafeței TiO2 în condiții de lumină este solidificată prin modificarea golirii suprafeței sale: electronii din banda de valență a TiO2 sunt excitați în banda de conducție în condiții de iradiere UV. Electronii și găurile migrează pe suprafața TiO2 și generează perechi electron-găuri pe suprafață. Electronii reacţionează cu Ti4 plus. Găurile reacționează cu ionii de oxigen din puntea de suprafață pentru a forma ioni trivalenti pozitivi de titan și, respectiv, vacante de oxigen. Momentan. Apa din aer este disociată și adsorbită în locurile libere de oxigen. Devine apă chimisorbită (facsimil hidroxil de suprafață). Apa chimiosorbită poate adsorbi în continuare apa din aer și poate deveni un strat de adsorbție fizică. Adică, în jurul defectului Ti3 plus se formează o zonă emblemă foarte hidrofilă. Zona rămasă a suprafeței rămâne hidrofobă, astfel încât suprafața TiO2 constituie o zonă emblemă hidrofilă și oleofilă de dimensiuni nanofilice uniform separate, similară cu fenomenul capilar bidimensional. Deoarece dimensiunea apei sau a picăturilor uleioase este mult mai mare decât aria zonei hidrofile sau oleofile, suprafața macroscopică de TiO2 prezintă proprietăți hidrofile și oleofile. Picăturile de apă sau ulei sunt adsorbite de micro-zona hidrofilă sau, respectiv, de zona emblemă lipofilă. Astfel, suprafața este infiltrată. După oprirea iradierii UV, grupările hidroxil chimisorbite sunt înlocuite cu oxigen din aer și revin din nou la starea hidrofobă.





